Breviar on-line

Vizitatori on-line

Avem 42 vizitatori online

Traducere / Translation




Designed by:
Moses Moses
Vitralii cu meditatii PDF Imprimare Email
Scris de Moses   
Marţi, 22 Noiembrie 2011 22:00

 

Buna Vestire

Luca 1,26-38

În luna  şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria.

Şi, intrând la ea, i-a spus:”Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine! Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta.

Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”.

Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

Fragmentul de mai sus, din Evanghelia după Sfântul Luca, evidenţiază faptul că vestea cea bună adusă de înger Mariei reprezintă împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu cu privire la Mesia. Realizarea în Isus a promisiunilor din Vechiul Testament este opera exclusivă a lui Dumnezeu, nu este opera omului, chiar dacă nu exclude concursul uman reprezentat aici de acceptarea Mariei.  Dialogul dintre Maria şi înger descoperă împlinirea promisiunii din Is 7,14: o fecioară, păstrându-şi fecioria, va naşte un fiu. Isus este fiul mamei – fecioare, Maria, descendent al lui David. Salutul îngerului „Bucură-te, o ,plină de har…” ne arată clar că la început, la bază, stă iniţiativa lui Dumnezeu; la rădăcina acestei vieţi de slujire totală, consacrată în întregime împărăţiei, se află iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu. Maria este disponibilă întru totul planului lui Dumnezeu anunţat la buna –vestire, pentru că e „plină de har”. Creatura, primind mântuirea, devine colaboratoare a lui Dumnezeu care vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii. Acel „fie mie…„ al Mariei se uneşte cu acel „Iată vin…” al lui Cristos (Ps 40,6) punându-se în slujba misterului răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu el, prin harul lui Dumnezeu atotputernic.

Astfel relatarea bunei – vestiri este compendiul esenţial al vieţii sfintei Fecioare Maria din primul până în ultimul moment. În acest compendiu este concentrată toată istoria adeziunii Mariei la planul lui Dumnezeu de la naşterea până la maturizarea sa divină, de la itinerariul zilnic al vieţii trăite alături de fiul ei până la jertfa de pe Calvar şi până la glorioasa „înviere” împreună cu fiul prin ridicarea cu trupul şi sufletul la cer.

De aceea, răspunsul liber, conştient şi responsabil dat de Maria – „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” - este autobiografia solemnă a sfintei Fecioare, care trebuie să se transforme intr-o autobiografie ideală pentru toţi cei ce aderă la planul lui Dumnezeu.

„Preacurata Fecioară Maria, călăuzită de Duhul Sfânt, s-a consacrat pe deplin misterului Răscumpărării oamenilor; Mamă a Marelui Preot Veşnic şi Regina Apostolilor, ocrotitoare a slujirii preoţeşti, ea trebuie să fie cinstită şi iubită cu pietate filială”. (Prezbyterorum Ordinis nr. 18)

 

Chemarea sf. apostol Paul:

Faptele Apostolilor 9,1-9

Dar Saul, tot urzind ameninţare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credinţă, fie bărbaţi, fie femei. Şi în timpul călătoriei, pe când se apropia de Damasc, dintr-o dată l-a învăluit o lumină din cer. Căzut la pământ, a auzit un glas care-i spunea: „Saul, Saul! De ce mă persecuţi?” El a răspuns: „Cine eşti, Doamne?” El i-a zis: „Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi. Dar ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”. Iar oamenii care îl însoţeau au rămas înmărmuriţi pentru că auzeau glasul dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul s-a ridicat de la pământ, şi, deschizându-şi ochii, nu vedea nimic. L-au luat de mână şi l-au dus în Damasc. Şi timp de trei zile a rămas fără vedere, nu a mâncat şi nu a băut nimic.

Ceea ce este extraordinar în convertirea lui Saul este locul unic pe care îl ocupă Cristos; înălţarea la cer nu-l răpeşte pe Isus, dar îl face prezent in Biserica sa. În nici un alt eveniment, tânăra Biserică n-a recunoscut puterea Aceluia care înviind, a devenit Domn, căruia i se supun toţi, chiar şi duşmanii şi care poate atrage şi supune voinţei sale puterile cele mai potrivnice. Saul reprezintă persecutorul care prigonea cu vehemenţă deosebită Biserica, de aceea transformarea sa într-un instrument ales al Evangheliei apare ca o manifestare strălucitoare a lui Isus înviat. Victoria lui Cristos care îl atrage la sine, a pus în uimire pe creştinii care cunoşteau puterea lui Isus din viaţa sa publică. O minune ca aceasta nu săvârşise Isus în viaţa sa publică. Acum, după înviere, Isus avea toată puterea în cer şi pe pământ.

Iudeii în îndărătnicia lor l-au putut răstigni pe Cristos, Saul însă n-a putut duce la îndeplinire planul său împotriva celor ce credeau în Cristos. Acum Cristos înviat, trăind în Biserică învinge şi nu numai atât, dar dintr-un duşman aprig el face un prieten cu un zel de nestăpânit pentru Împărăţia sa.

Dacă cercetăm textele în care atât Luca, în Fapte, cât şi Paul însuşi, în scrisorile sale, ne descriu acest eveniment, observăm că nu se foloseşte niciodată termenul „convertire”. Atunci în ce sens Paul s-a convertit? Oare a devenit mai religios ca înainte?

Se pare ca nu, dat fiind faptul că el însuşi, ca evreu fariseu care respecta legea, se definea „fără cusur în ce priveşte Legea” (Fil 3,6). Nici nu s-a convertit în sensul pe care-l dăm noi în mod obişnuit acestui cuvânt atunci când ne gândim la cel care a trecut de la o viaţă de păcat la o viaţă virtuoasă: Saul nu era nici idolatru, nici păcătos în sensul celui care este imoral. În mod generic se vorbeşte despre convertire şi atunci când se vrea să se indice unul care a trecut de la o religie la alta: oare Saul şi-a schimbat religia, încetând să fie evreu? Nu. Paul s-a simţit chemat şi a avut harul revelaţiei ( aceştia sunt  termenii pe care el le foloseşte pentru a descrie evenimentul din Damasc în Gal 1,15); iar în scrisorile sale se prezintă ca „acela care a fost chemat să fie Apostol al lui Isus Cristos” (cf. 1Cor 1,1; Rom 1,1). Paul insistă asupra chemării sale divine. El a fost chemat la apostolat direct prin harul lui Dumnezeu. Fără să fi făcut parte dintre Cei Doisprezece şi fără să fi primit Evanghelia de la ei (cf Gal 1,11-12)  el este apostol trimis de Cristos însuşi: „ Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” (1Cor 9,1-2).

„Dacă vestesc Evanghelia, nu am nici un motiv de laudă, pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia…Îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată…Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca sa-i câştig măcar pe unii. Pe toate le fac pentru Evanghelie” ( 1Cor 9,16.23).

„Toţi creştinii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii” .( Conciliul Vatican II, LG nr.40)

 

APOSTOLUL Petru pe apă

Matei 14,23-33

După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur.

Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”

Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă”. El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”

 

Valurile dezlănţuite şi noaptea adâncă evocă pentru omul Bibliei forţele ostile lui Dumnezeu şi credincioşilor lui. Apele mării, prin agitaţia lor perpetuă, reprezintă neliniştea demonică, pustietatea Şeolului - locuinţa morţilor (Iona 2,6s) . Adâncul mării furnizează imaginea cea mai grăitoare a unui pericol de moarte (Ps 69,3), căci fundul mării este socotit a fi vecin cu Şeolul. În timp de furtuna, marea care ia cu sine pământ şi vietăţi (Iob 12, 15; 40, 23), simbolizează nenorocirea gata să se năpustească asupra omului (Ps 124), intrigile ţesute de duşmani împotriva celui drept (Ps 18,5s.17;42,8;71,20). Numai că Dumnezeu îl apără pe cel drept de valurile pustiitoare (Ps 32,6). El le poate, la fel de bine, lăsa şi să se prăvălească asupra nelegiuiţilor (Iob 22,11).

Simbolismul religios al mării nu este pierdut din vedere nici de NT. Aceasta se vede chiar din Evanghelii. Marea rămâne locul demonic în care se aruncă porcii îndrăciţi (Mc 5,13). Dezlănţuită, ea îi înspăimântă în continuare pe oameni. Însă Isus manifestă faţă de ea o putere divină ce biruie stihiile.

În potolirea furtunii Isus a arătat că domină puterile răului. O linişteşte cu un simplu cuvânt ce parcă o exorcizează: „Taci! Potoleşte-te!” (Mc 4,39s). Gestul lui Isus de a umbla pe mare  revelează misterul persoanei sale: El vine la ai săi mergând pe apele mării. La aceste semne, ucenicii recunosc în El o prezenţă supraomenească.

A-l urma pe Isus, înseamnă a te elibera de stăpânirea răului. Adeseori, urmarea lui Cristos, e un drum anevoios, unde trebuie să înfrunţi orice risc. Dar El ne linişteşte: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”. În Petru, cel dintâi dintre apostoli, întâlnim drama credinciosului: puternic când se încredinţează fără şovăire Domnului, ameninţat şi nesigur în această lume când se bazează numai pe sine.

 

Mărturia lui petru

Matei 16,13-20

Venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au spus: „Unii «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», alţii «Ieremia sau unul din profeţi»”. El le-a spus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt?” Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus i-a răspuns: „Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Atunci le-a poruncit discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos.

 

Potrivit relatărilor Evangheliei după Matei, toţi puteau „să audă şi să vadă” cuvântul şi minunile lui Isus ce proclamau venirea Împărăţiei (Mt 13,16). De aceea  minunile pe care le săvârşea Isus şi învăţătura pe care o proclama puneau problema: „Cine este acesta?” . Această întrebare a constituit o încercare şi pentru Ioan Botezătorul (Mt 11,2s) şi un scandal pentru farisei ( Mt 12,22-28). Petru a dat adevăratul răspuns: „Tu eşti Cristos, Fiul  Dumnezeului celui viu!”

E drept că împreună cu tot poporul evreu, şi ucenicii aşteptau din partea cerului zilele glorioase ale unei restaurări naţionale, dar încă din prima clipă Isus respinge această viziune asupra erei mesianice şi vede în mod diferit eliberarea oamenilor.

La Cezareea lui Filip, Isus le cere ucenicilor să ia poziţie. E timpul ca ei să rupă cu legalismul fariseilor închişi în ostilitatea lor, precum şi cu entuziasmul mulţimilor, care visează o împărăţie pământească. Isus le cere să se angajeze total şi personal în credinţa în El.

Când Petru, înaintea tuturor, recunoaşte în Isus pe trimisul lui Dumnezeu, nu e mânat numai de un impuls spontan – „trupul şi sângele” înseamnă omul cu toată slăbiciunea sa - , ci e inspirat de Tatăl. Isus confirmă această bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de Petru punându-l temelie a noii comunităţi de credincioşi adunate de El însuşi. În noua adunare a lui Dumnezeu, lui Petru îi încredinţează o misiune cu totul deosebită: în numele Domnului şi împreună cu ucenicii, al căror interpret se face, e desemnat să înveţe şi să judece, după cum arată imaginea cheilor şi expresia „ a lega şi a dezlega”.

Ne aflăm într-un moment crucial al Evangheliei: iată Biserica, întemeiată pe mărturisirea de credinţă în Cristos. Credinţa creştină catolică citeşte în acest text primatul lui Petru şi necesitatea ca el să se perpetueze în Biserică.

„Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli…Până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii” (Catehismul Bisericii Catolice nr.857).

 

 

Chemarea Sf. Iosif

Matei 1,18-25

Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns. După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”.

Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice:

Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu

şi îi vor pune numele Emanuel,

care înseamnă: Dumnezeu-cu-noi.

Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus.

Evanghelia după Sfântul Matei îl numeşte pe Iosif „om drept”, aşa cum au fost numiţi vechii patriarhi ai Israelului. El, asemenea lor, credea în iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său şi faţă de omenirea întreagă şi aştepta împlinirea promisiunii de mântuire, a unei mântuiri ce trebuia să vină de sus. Şi acum iată-l implicat la persoana întâi în această extraordinară aventură.

Iosif, legat irevocabil de Maria, căci pe atunci logodna era definitivă, este martorul unui lucru de neînţeles: ”ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt”. Când Iosif şi-a dat seama că Maria aştepta un fiu conceput fără concursul său, nu ştie ce să gândească. Nici Maria nu poate oferi explicaţii, deoarece prea mare era misterul. Cine îi va da un răspuns, o lămurire în această situaţie imposibilă?

O revelaţie din cer îi schiţează misiunea: ca şi vestirea adresată de îngerul sau trimisul lui Dumnezeu patriarhilor, misiunea îi este descrisă sub imaginea visului. Duhul a dat rodnicie apelor în primele zile ale creaţiei (Gen 1,1; Ps 33,6-7), Duhul a redat viaţa poporului ales, nimicit şi exilat (Ezechiel 37,1,14; Isaia 44,3-4), iar acum acelaşi Duh creează în sânul Fecioarei pe omul nou, noul Israel. Misterioase intervenţii ale lui Dumnezeu, care răstoarnă cursul lucrurilor şi obiceiurile oamenilor! Iosif se supune; prin el, Isus se înscrie în mod public în neamul lui David. Ce va fi acest fiu, al cărui nume, „Isus”, este deja un plan: „Dumnezeu mântuieşte”? O profeţie a lui Isaia rămasă misterioasă pentru mintea credincioşilor se realizează astăzi. Iată mesajul principal destinat în primul rând iudeilor: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuel, care înseamnă: Dumnezeu-cu-noi”(Isaia 7,14).

Acum, când vălul misterului s-a ridicat puţin, cei doi soţi pot să locuiască împreună, iar întreaga lor existenţă este orientată spre o a treia persoană: Fiul lui Dumnezeu, care, venit de sus, şi-a aşezat locuinţa între noi.

Atunci când condescendenţa divină alege pe cineva pentru o misiune specială sau pentru o stare de viaţă sublimă, el dă persoanei alese toate carismele care îi sunt necesare pentru împlinirea misiunii sale…Şi aceasta a avut loc, mai presus de toate, în viaţa marelui Sânt Iosif”. (Sf. Bernardin din Siena, Discursuri: Opera 7,16)

 

 

Chemarea lui Moise

Exod 3,1-15

În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb;

Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.

Atunci Moise şi-a zis; „Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuieşte”.

Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a zis: „Moise! Moise!” Şi el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!”

Şi Domnul a zis: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”

Apoi i-a zis iarăşi: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob!” Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească pe Dumnezeu.

Zis-a Domnul către Moise: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit şi durerea lui o ştiu.

M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge miere şi lapte, în ţinutul Cananeilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Gherfheseilor, al Heveilor şi Iebuseilor.

Iată dar că strigarea fiilor lui Israel a ajuns acum până la Mine şi am văzut chinurile lor, cu care-i pedepsesc Egiptenii.

Vino dar să te trimit la Faraon, regele Egiptului, ca să scoţi pe fiii lui Israel, poporul Meu, din ţara Egiptului!”

Atunci a zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?”

Iar Dumnezeu i-a zis: „Eu voi fi cu tine şi acesta îţi va fi semnul că te trimit Eu: când vei scoate pe poporul Meu din ţara Egiptului, vă veţi închina lui Dumnezeu în muntele acesta!”

Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?”

Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”

Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: „Aşa să spui fiilor lui Israel: „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacob m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!”

Pentru Israel, Moise este profetul fără egal prin care Dumnezeu şi-a eliberat poporul, cu care a încheiat Legământul (Ex 24,8), căruia i-a descoperit Legea (Ex 24,3).

Chemarea lui Moise reprezintă împlinirea unei îndelungate pregătiri providenţiale. Născut într-un popor oprimat, Moise îi datorează fiicei faraonului nu numai faptul de a fi „scos din apă” şi de a supravieţui, ci şi educaţia aleasă care îl pregăteşte pentru rolul său de conducător (Ex,8-22;2,1-10). Cu toate acestea, nici înţelepciunea, nici puterea, nici reputaţia astfel dobândite (cf Ex 11,3) nu reuşesc să facă din el eliberatorul poporului său. El se loveşte chiar de reaua voinţă a celor din poporul său (Ex 2,11-15) şi trebuie să fugă în pustiu. Aici primeşte chemarea: Yahve îi apare, îi dezvăluie atât Numele, cât şi planul său de mântuire, îi face cunoscută misiunea lui şi îi dă tăria de a o îndeplini. În zadar caută să se eschiveze: „Cine sunt eu?...” . Umilinţa care-l determină să ezite iniţial în faţa unei sarcini atât de dificile îl va face să o împlinească mai apoi cu o angajare fără egal, în ciuda împotrivirilor de tot felul (Num 12,3.13).

Deşi credinţa lui a şovăit la un moment dat (Num 20,10), Dumnezeu îl declară totuşi cel mai credincios slujitor al său (Num 12,7) şi îl consideră prieten (Ex 33,11). Printr-un har deosebit, îi revelează, dacă nu slava lui, cel puţin numele său (Ex 33,17-23). Vorbindu-i din mijlocul norului, îl acreditează în calitate de conducător al poporului ales.

Moise este singurul, în afară de Isus, căruia NT îi dă titlul de „mijlocitor”. Însă, în vreme ce prin mijlocirea lui Moise (Gal 3,19), slujitorul său credincios (Evr 3,5), Dumnezeu a dat Legea doar poporului lui Israel, prin mijlocirea lui Isus Cristos, Fiul său, îi mântuieşte pe toţi oamenii. Moise mijloceşte pentru poporul său şi prin rugăciunea sa asigură biruinţa lui Israel asupra duşmanilor (Ex 17,9-13) şi îi obţine iertarea păcatelor (Ex 32,11-14); astfel îl salvează de la pieire interpunându-se în calea mâniei divine: „Iartă-le păcatul…iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea ta!” (Ex 32,31). Prin această iubire arzătoare, el schiţează trăsăturile „Slujitorului” care suferă şi care va mijloci pentru păcătoşi „purtându-le păcatele” (Is 53,12). Astfel Moise îl prefigurează  pe Isus (Fp 3,22).

 

Chemarea lui Samuel

1 Samuel 3,1-11

Şi pruncul Samuel slujea Domnului sub povaţa preotului Eli. În zilele acelea cuvântului Domnului era rar şi nici vedeniile nu erau dese.

Şi iată în vremea aceea, când Eli stătea culcat la locul său şi ochii lui începuseră a se închide şi nu mai putea să vadă;

Când sfeşnicul Domnului nu se stinsese încă şi Samuel era culcat în cortul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu,

A strigat Domnul către Samuel: „Samuel, Samuel!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!”

Şi a alergat la Eli şi a zis: „Iată-mă! La ce m-ai chemat?” Acela însă a răspuns: „Nu te-am chemat. Du-te şi te culcă!” Şi s-a dus Samuel şi s-a culcat.

Iar Domnul a strigat a doua oară pe Samuel: „Samuel, Samuel!” Şi acesta s-a sculat şi a venit iar la Eli şi a zis: „Iată-mă! De ce m-ai chemat?” Şi acela i-a zis. „Nu te-am chemat, fiul meu! Du-te înapoi şi te culcă!”

Samuel nu cunoştea atunci glasul Domnului şi cuvântul Domnului nu i se descoperise încă.

Dar Domnul a strigat pe Samuel şi a treia oară. Şi s-a sculat acesta şi a venit la Eli şi a zis: „Iată-mă! La ce m-ai chemat?” Atunci a înţeles Eli că Domnul cheamă pe copil.

Şi a zis Eli către Samuel: „du-te înapoi şi te culcă şi când Cel ce te cheamă te va mai chema, tu să zici: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” Şi s-a dus Samuel şi s-a culcat la locul său.

Şi a venit Domnul şi a stat şi a strigat ca întâia şi ca a doua oară: „Samuel, Samuel!” Iar Samuel a zis: „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!”

A zis Domnul către Samuel: „Iată, am să fac în Israel un lucru, încât cine va auzi de el, aceluia îi voi ţiui amândouă urechile”.

 

Profetul Samuel este contemporan cu Saul şi David, iar activitatea lui este descrisă în cartea întâi a lui Samuel. Faptele Apostolilor îl prezintă ca fiind cel dintâi dintre profeţi (Fap 3,24) şi ultimul dintre judecători (Fap 13, 20).

În planul său, Dumnezeu se foloseşte de nenumărate mijloace pentru a-l chema pe om să colaboreze cu planul său de iubire. Sfânta Scriptură prezintă multe persoane care au răspuns acestei chemări, iar căile au fost din cele mai diverse. Astfel, Samuel este chemat în timp ce dormea  - textul de mai sus -, Saul este ales şi uns rege prin intermediul lui Samuel (1Sam 10,1), David este chemat de la turma de oi (1Sam 16,1-13).

Chemarea nu presupune anumite predispoziţii: în cazul nostru, Samuel nu stătea în aşteptarea glasului Domnului, ci dormea, Saul îl întâlneşte pe Samuel în timp ce îşi căuta măgarii pe care îi pierduse, iar Samuel îl unge rege deşi Saul nu se aştepta la o astfel de demnitate; David este fiul mai mic al lui Iese, un păstor, nicidecum cu predispoziţii pentru a fi rege.

Marele merit al acestora a fost că s-au lăsat convinşi că Dumnezeu are un plan cu ei, chiar dacă iniţial le era greu să-l individualizeze. Răspunsul pe care îl dau are o dublă semnificaţie: pe de o parte sunt puşi în slujba poporului să-l conducă, iar pe de altă parte, devin reprezentanţii lui Dumnezeu pentru popor.

De aici se poate constata că orice chemare are rolul de a-l sluji pe Dumnezeu prin aproapele. Lipsa înclinaţiilor vizibile este compensată de cele mai multe ori de o încredere totală în voinţa lui Dumnezeu care suplineşte aceste lipsuri. Samuel este trezit şi conştientizat prin glasul lui Eli, Saul este orientat spre Samuel de o slugă a sa. David îl învinge pe Goliat doar cu o piatră trasă cu praştia (1Sam 17,49). Toate acestea demonstrează un singur lucru: chemarea este un dar gratuit care, de foarte multe ori, compensează anumite lipsuri naturale.

„Oricare chemare creştină vine de la Dumnezeu, este darul lui Dumnezeu. Însă ea nu este dată niciodată în afara sau independent de Biserică, ci trece totdeauna în Biserică şi prin Biserică, pentru că aşa cum ne aminteşte Conciliul Vatican II, «I-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie«”. (Pastores dabo vobis, nr.35)

 

 

Chemarea PROFETULUI Isaia

Isaia 6,1-8

În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul.

Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acoperea feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau.

Şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaot, plin este tot pământul de slava Lui!”

Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânile lor, iar templul s-a umplut de fum.

Şi am zis: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Sabaot L-am văzut cu ochii mei!”

Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic.

Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărdelegile tale le va curăţa!”

Şi am auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?” Şi am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!”

Isaia este unul dintre cei mai mari profeţi ai poporului ales. El a primit de la Dumnezeu vocaţia de profet în anul 742 î.C., în condiţiile în care Iudeea (regatul de Sud) trecea prin cea mai grea perioadă istorică. Şi aici, ca şi în Israel (regatul de Nord), corupţia, ipocrizia şi nedreptatea erau la rang înalt. După  moartea regelui Osia (regele lui Iuda), influenţa puterii Asiriei a început să se facă simţită. În regatul lui Iuda va ajunge la putere Ahaz, care neascultând de Isaia, va încheia alianţă cu Asiria. Urmările acestei alianţe aveau să fie nefaste: Ahaz, sub presiunea alianţei încheiate, introduce cultul asirienilor în templul de la Ierusalim. Ca urmare, în loc să apere regatul de stăpânirea popoarelor păgâne, Ahaz devine vasalul lor.

Isaia  n-a pregetat să denunţe această nelegiuire şi a intervenit în viaţa politică pentru a călăuzi poporul la credinţa în Dumnezeu. Mesajul dominant al profetului este sfinţenia lui Dumnezeu, creatorul şi stăpânul lumii. Pe drept cuvânt este numit „profetul sfinţeniei lui Dumnezeu”. Nici un alt profet nu surprinde slava lui Dumnezeu aşa cum o surprinde el. Este profetul care, văzând slava lui Dumnezeu, recunoaşte că locuieşte în mijlocul unui popor cu buze necurate (cf Is 6,1-5). Pentru el, Domnul este „Sfântul lui Israel”.

În viziune, văzând slava lui Dumnezeu şi pe serafimii care strigau unul către celălalt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaot, plin este tot pământul de slava Lui!”, Isaia înţelege care este răutatea păcatului şi ce consecinţe are. Concret, răul din lume provine din infidelitate omului faţă de Dumnezeu, faţă de poruncile lui, înseamnă lipsa sfinţeniei. Păcatul omului a contaminat universul întreg. De aceea, şi pedeapsa divină trebuie sa fie universală.

Totuşi Domnul nu va distruge tot poporul, va păstra un „rest sfânt”, care va duce mai departe promisiunea mântuirii. Din acest rest, într-o zi se va naşte un rege care va instaura dreptatea şi pacea. Peste el se va odihni „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, al sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al fricii de Domnul” (cf Is 11,2). Împlinirea acestei promisiuni se va împlini în persoana lui Isus Cristos care, prin patima, moartea şi învierea sa, va salva tot universul.

Yahve nu e doar unicul Dumnezeu pentru Israel, ci El este unicul Dumnezeu pentru întreaga omenire.  Această conştiinţă îi va determina mai târziu pe primii creştini să depăşească graniţele poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament şi să ducă Evanghelia şi la păgâni.

 

 

 

Chemarea PROFETULUI Ilie

1 Regi 19,1-14

Şi a spus Ahab Izabelei tot ce a făcut Ilie şi cum a ucis pe toţi proorocii cu sabia.

Atunci a trimis Izbela un vestitor la Ilie, ca să-i spună: „Dacă tu eşti Ilie şi eu Izabela, aşa şi aşa să-mi facă dumnezeii, ba încă şi mai mult, dacă mâine pe vremea aceasta nu voi face cu viaţa ta la fel cum ai făcut şi tu cu fiecare din ei!”

Când a auzit Ilie aceasta, s-a sculat şi a plecat, să-şi scape viaţa sa, şi a venit la Beer-Şeba, care este în Iuda, şi şi-a lăsat ucenicul acolo, iar el s-a dus mai departe în pustiu, cale de o zi, şi s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi ruga moartea zicând: „Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!”

Şi s-a culcat şi a adormit acolo sub ienupăr. Şi iată un înger l-a atins şi i-a zis: „Scoală de mănâncă şi bea!” şi a căutat Ilie şi iată, la căpătâiul lui, o turtă coaptă în vatră şi un urcior cu apă. Şi a mâncat şi a băut şi a adormit iar.

Dar iată îngerul Domnului s-a întors a doua oară, s-a atins de el şi a zis: „Scoală de mănâncă şi bea, că lungă-ţi este calea!” Şi s-a sculat Ilie şi a mâncat şi a băut şi, întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu.

Şi a intrat acolo într-o peşteră şi a rămas acolo. Şi iată cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?” Iar Ilie a zis: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Sabaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!”

A zis Domnul: „Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul”.

Auzind aceasta, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi a fost către el un glas care i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?” Iar el a zis: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnului Dumnezeul Sabaot, că au părăsit fiii lui Israel legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!”


Figura profetului Ilie marchează profund istoria biblică. După Moise, Abraham şi David, Ilie este personajul din Vechiul Testament cel mai des citat în Noul Testament.

Citind textul de mai sus, putem înţelege că pustiul, unde trebuie să fugă Ilie, îi revelează voinţa Dumnezeului său care, îl face să meargă până la multele Horeb. Acolo, Dumnezeu i se manifestă chiar în locul în care Moise îl văzuse pe Yahve (Ex 33,21-23), şi, asemenea lui Moise, Ilie devine, prin întâlnirea sa cu Yahve, izvor de sfinţenie pentru popor (1 Regi 19,15-18), apărătorul lui Dumnezeu şi a celor asupriţi: : „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Sabaot”.

Era necesar acest zel mistuitor pentru a-i înfrunta pe potentaţii timpului, Ahab şi Izabela care îmbătaţi de victoriile militare, de strălucirea noii capitale şi prosperitatea oraşelor, sunt cufundaţi într-un climat de orgoliu şi autosuficienţă (1Regi 16,23-34). La palatul regal, Izabela, soţia păgână a lui Ahab, urzeşte numai planuri nelegiuite. Ea întreţine în templul lui Baal sute de profeţi mincinoşi însărcinaţi să răspândească cultul idolilor. Ilie înfruntă provocarea şi îşi face de râs adversarii prin intervenţia răsunătoare a lui Yahve pe muntele Carmel (1 Regi 18).

Astfel de fiecare dată când drepturile Dumnezeului său sunt contestate, Ilie intră în arenă. Nu este în cauză numai cultul Dumnezeului adevărat, ci şi dreptatea şi soarta celor slabi: Ilie tună şi fulgeră împotriva lui Ahab, ucigaşul lui Nabot, om paşnic, până într-atât încât regele, înspăimântat, ajunge să se căiască (1 Regi 21).

Ilie este martor al lui Dumnezeu şi în faţa păgânilor. Pentru mulţi evrei din acele timpuri, binefacerile lui Dumnezeu trebuiau să se limiteze la poporul ales. Dar, pentru Dumnezeu, care-l trimite pe Ilie, lucrarea mântuirii depăşeşte limitele: o păgână este salvată de foamete (1 Regi 17,10-16) şi fiul ei e izbăvit de moarte (17,17-24).

La sfârşitul activităţii sale, omul lui Dumnezeu dispare în mod misterios din faţa însoţitorilor săi, luat de „vârtej”, lăsându-i lui Elizeu, spiritul său profetic pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu (2 Regi 2,1-18). Răpirii misterioase îi va corespunde o întoarcere escatologică: „Iată, Eu vă trimit pe Ilie prorocul, înainte de a veni Ziua lui Yahve cea mai mare şi înfricoşătoare” (Mal 3,23).

Această aşteptare escatologică se împlineşte în Ioan Botezătorul (Mt 17,10-13), dar într-un mod tainic, căci Ioan nu este Ilie (In 1,21-25) şi, deşi propovăduirea lui întoarce inimile oamenilor, nu este el acela care potoleşte mânia divină. Ioan Botezătorul realizează figura lui Ilie în ceea ce priveşte pocăinţa practicată în pustiu dar Isus este cel care-i împlineşte promisiunile lui Dumnezeu.

Încă de la episodul din Nazaret, Isus îşi defineşte misiunea universală prin referire la cea a lui Ilie (Lc 4,25s). Ilie făcuse să coboare foc din cer pentru a răzbuna onoarea lui Dumnezeu (2Regi 1,9-14); Isus aduce un foc nou, cel al Duhului Sfânt (Lc 12,49). Pe multele Măslinilor, Isus este mângâiat şi întărit de un înger, cum a fost şi Ilie în pustiu, dar spre deosebire de Ilie, Isus nu ceruse moartea. Ilie răpit în cer (2Regi 2,1-15) prefigurează Înălţarea lui Cristos, cel care va trimite ucenicilor săi „făgăduinţa Tatălui”, pe Duhul Sfânt (cf Lc 24,51).

Convorbirea Profetului Ilie cu Isus, la Schimbarea la Faţă (Mt 17,1-8), precum odinioară cu Yahve „în adiere de vânt lin”, rămâne pentru tradiţia creştină un exemplu al intimităţii la care Domnul îi cheamă pe toţi credincioşii.

 

 

Isus Bunul Păstor

Ioan 10,7-18

Atunci, Isus a zis din nou: „Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor. Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să ucidă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede că vine lupul, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi.

Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”.

Încă din Vechiul Testament, profund înrădăcinată în experienţa acelor „aramei pribegi” (Dt 26,5) - patriarhii lui Israel în sânul unei civilizaţii pastorale - metafora păstorului exprimă două aspecte ale autorităţii exercitate asupra oamenilor:

1. păstorul este căpetenie, un bărbat puternic  în stare să apere turma de fiarele sălbatice (1 Sam 17,34-37; cf  Mt 10,16; Fp 20,29);

2. păstorul este tovarăş, este plin de gingăşie faţă de oile sale, le cunoaşte starea (Pr 27,23), se adaptează situaţiei lor (Gen 33,13), le poartă în braţe (Is 40,11), îndrăgeşte pe fiecare, una câte una, „ca pe o fiică” (2Sam 12,3). Astfel autoritatea păstorului este evidentă, ea se întemeiază pe devotament şi iubire.

De altfel, în vechiul Orient (Babilon, Asiria), regii se considerau adesea păstori cărora divinitatea le încredinţase slujba de a aduna oile turmei si de a avea grijă de ele. Pe acest fondal, Sfânta Scriptură detaliază relaţiile ce-l unesc pe Israel cu Dumnezeu.

Fidel tradiţiei biblice, Isus zugrăveşte, sub trăsăturile păstorului, preocuparea plină de îndurare a lui Dumnezeu. Calităţile bunului Păstor se împlinesc cu adevărat în persoana lui Isus care merge să-şi caute oaia pierdută (Lc 15,4-7), se socoteşte pe sine însuşi ca trimis la oile pierdute al lui Israel ( Mt 15,24, Lc 19,10). Mai mult, el este singurul mijlocitor, poarta pe care se intră în staul şi pe care se iese la păşune. El singur încredinţează puterea pastorală anumitor oameni în Biserică (textul de mai sus).

Păstorii bisericii, după exemplul Domnului, trebuie să caute oaia rătăcită (Mt 18,12), să vegheze împotriva lupilor lacomi care nu vor cruţa turma (Fp 20,28), să conducă turma cu elanul inimii, în mod dezinteresat, devenind modele pentru turmă. Atunci vor fi „răsplătiţi de Mai-marele păstorilor”(1Pt 5,3).

„Principiul interior,virtutea care animă si călăuzeşte viaţa spirituală a preotului ca şi configurat lui Cristos, cap şi păstor, este iubirea pastorală…Conţinutul esenţial al iubirii pastorale este dăruirea de sine, dăruirea totală de sine faţă de Biserică, după modelul şi în comuniune cu dăruirea lui Cristos.” (Pastores dabo vobis nr.23)

 

 

Isus învaţă

Matei 4,23-25

El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. Şi s-a dus vestea despre el în toată Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli şi chinuri; posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca. Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea şi de dincolo de Iordan.

În timpul vieţii publice, Isus face din învăţătura sa, un aspect esenţial al activităţii sale: învaţă în sinagogi,  în Templu (Mt 21,23; In 7,14), cu ocazia sărbătorilor (In 8,20) şi chiar în fiecare zi (Mt 26,55). Totuşi, deşi mulţimii îi apare ca un învăţător printre ceilalţi, El se deosebeşte de ei în mai multe privinţe: uneori vorbeşte şi se poartă ca un profet, alteori se prezintă ca interpretul autorizat al Legii, pe care o duce la desăvârşire (Mt 5,17). În această privinţă, Isus învaţă cu o autoritate nemaiîntâlnită, spre deosebire de cărturari (Mt 13,54). În afară de aceasta, învăţătura lui prezintă un caracter de noutate care îi frapează pe ascultători (Mc1,27). El vrea să facă cunoscut mesajul autentic al lui Dumnezeu si să-i determine pe oameni să-l primească. Secretul acestei atitudini atât de noi este faptul că, spre deosebire de învăţătorii oficial abilitaţi, învăţătura lui nu este de la El însuşi, ci de la Cel care l-a trimis (In 7,16); El nu spune decât ceea ce-l învaţă Tatăl (In 8,28).

A primi învăţătura sa înseamnă deci a fi docili faţă de Dumnezeu însuşi. Dar pentru a ajunge la aceasta e nevoie de o anumită dispoziţie a inimii ce-l înclină pe om la împlinirea voinţei divine.

„În seminarii educarea seminariştilor trebuie să tindă spre formarea unor adevăraţi păstori sufleteşti după modelul Domnului Isus Cristos, Învăţătorul, Preotul şi Păstorul. Să fie pregătiţi pentru slujirea cuvântului: pentru a înţelege tot mai adânc cuvântul lui Dumnezeu revelat, a-l asimila prin meditaţie si a-l exprima prin cuvânt si viaţă”. (Optatam totius nr.4).

 

Botez

Ioan 3,1-7

Era între farisei un om numit Nicodim, un conducător al iudeilor. Acesta a venit la el, noaptea, şi i-a zis: „Rabbi, ştim că ai venit de la Dumnezeu ca învăţător, căci nimeni nu poate să facă semnele pe care le faci, dacă Dumnezeu nu este cu el”. Isus i-a răspuns şi i-a zis: „Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Nicodim i-a zis: „Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre din nou în sânul mamei sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, iar ce este născut din Duh, duh este. Şi nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi din nou.

 

Sfântul botez este fundamentul întregii vieţi creştine, poarta vieţii spirituale care deschide calea spre celelalte sacramente. Cuvântul Botez vine din limba greacă -   „baptizein” – şi înseamnă „a se scufunda în apă” indicând şi efectul acestei scufundări, adică spălarea sau curăţirea prin scufundare. Isus aseamănă Botezul cu o nouă naştere. În discuţia cu Nicodim, El a făcut cunoscut că va orândui Botezul, acesta fiind necesar pentru mântuire. După înviere, a orânduit Botezul când i-a trimis pe apostoli în lume cu această misiune: „Mergeţi, aşadar, şi faceţi ucenici în toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă” (Mt 28,19-20). Din ziua de Rusalii, Biserica administrează fără întrerupere taina Botezului. La Rusalii, Petru spunea în predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fap 2,38).

- Botezul sădeşte în om harul sfinţitor sau harul îndreptăţirii, care îl face pe om sfânt şi drept înaintea lui Dumnezeu;

- Prin Botez, Sfânta Treime dăruieşte celui botezat,virtuţile teologale, virtuţile cardinale şi darurile Duhului Sfânt;

- Botezul iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale de dinainte de botez;

- Botezul face din noi mădulare ale Trupului mistic al lui Cristos. Acest trup, al cărui cap este Cristos, este Biserica sau Noul Popor al lui Dumnezeu;

- Botezul îl face pe om părtaş la Preoţia lui Cristos, ceea ce îl angajează să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia Bisericii şi să-şi exercite Preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte.

„Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu prin renaşterea (baptismală), cei botezaţi trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu, prin Biserică şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu”. (Lumen Gentium 11).

 

Mir

Faptele Apostolilor 2,1-18

Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească.

Şi erau atunci la Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din toate naţiunile de sub cer. Când s-a auzit vuietul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas uimită, pentru că fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Erau uimiţi şi se minunau spunând: „Oare nu sunt galileeni toţi aceştia care vorbesc? Şi cum de-i auzim fiecare în limba în care ne-am născut? Parţi, mezi, elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, Iudeea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei, care sunt aproape de Cirene, romani în trecere, atât iudei cât şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Căci toţi erau uimiţi şi nu ştiau ce să creadă. Spuneau unii către alţii: „Ce poate să însemne aceasta?” Dar alţii, bătându-şi joc, ziceau: „Sunt plini de must”.

Atunci, Petru, stând în picioare, împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a spus: „Bărbaţi iudei şi voi toţi care locuiţi în Ierusalim, să vă fie cunoscută aceasta şi ascultaţi cu atenţie cuvintele mele! Aceştia nu sunt beţi, aşa cum credeţi voi, căci este ceasul al treilea al zilei. Însă aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel:

Atunci, în zilele de pe urmă, spune Dumnezeu,

Voi revărsa din Duhul meu peste orice om.

Şi vor profeţi fiii şi fiicele voastre,

Tinerii voştri vor avea viziuni,

Iar bătrânii voştri vor visa visuri.

Chiar şi peste servitorii şi servitoarele mele,

În zilele acelea, voi revărsa din Duhul meu,

Iar ei vor profeţi.

 

 

Împreună cu Euharistia şi Botezul, sacramentul Mirului sau al Confirmaţiunii formează ansamblul sacramentelor iniţierii creştine şi este sacramentul revărsării Duhului Sfânt.

În Vechiul Testament avem relatări despre faptul că Duhul lui Dumnezeu (Ruah Yahve) pune stăpânire pe anumiţi oameni (judecători, regi şi profeţi) şi îi face capabili să săvârşească fapte ce le depăşesc puterile, făcând din ei conducători neînvinşi ai Poporului lui Dumnezeu (Jud 14,6; 1 Sam 16,13; Ier 7,8 şi altele). Tot în Vechiul Testament, profeţii vestesc că Duhul lui Dumnezeu va fi dăruit prin intermediul unui personaj misterios, pe care îl numesc Unsul Domnului (Mesia în ebraică, Cristos în greceşte). El va fi Rege din dinastia lui David şi va fi atât de plin de Duhul lui Dumnezeu încât îl va putea dărui din belşug tuturor membrilor Împărăţiei sale (Is 11,1-2; 61,1).

Isus, vorbind în Sinagoga din Nazaret şi explicând textul din Isaia (Is 11,1-2) face cunoscut că el este Mesia, unsul Domnului, prevestit de profeţi.( Lc 4,14-22). Şi coborârea Duhului Sfânt asupra sa la Botezul de la Iordan a fost semnul că El este Mesia. Isus a promis că îl va revărsa pe Duhul Sfânt, pe care El îl posedă în totalitate, asupra întregului popor mesianic: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească la tot adevărul” ( In 16,13). El va împlini această făgăduinţă prima dată în ziua de Paşti, apoi, în mod şi mai vizibil, în ziua de Rusalii.

La Rusalii evreii sărbătoreau promulgarea Legii pe muntele Sinai. Atunci muntele era înconjurat de flăcări, acum Duhul Sfânt coboară tot sub formă de flăcări. Apostolii sunt acuzaţi că au băut vin (textul de sus) dar Petru se ridică şi le ia apărarea spunând că revărsarea Duhului Sfânt, care a avut loc, este semnul că timpurile mesianice prevestite de profetul Ioel, au venit.

Din ziua aceea, apostolii l-au dăruit pe Duhul Sfânt, prin impunerea mâinilor, celor botezaţi, spre a desăvârşi în ei harul Botezului (cf Fapte 8, 14-17).

Sacramentul Mirului este, deci, o revărsare deplină a Duhului Sfânt. Mirul aduce astfel o creştere şi o aprofundare a harului Botezului. Se mai numeşte şi Sacramentul Confirmaţiunii pentru că Mirul este o confirmare, adică o întărire, o desăvârşire a Botezului. Fiind o întărire a Botezului, Mirul:

- consolidează în noi calitatea de fii ai lui Dumnezeu;

- ne uneşte mai strâns cu Cristos;

- sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt;

- ne leagă mai strâns de Biserică;

- ne dăruieşte o putere specială pentru a răspândi şi apăra credinţa prin cuvânt şi faptă, ca adevăraţi martori ai lui Cristos.

Îndatorirea şi dreptul laicilor de a fi apostoli decurg din însăşi unirea lor cu Cristos, Capul. Într-adevăr, integraţi prin Botez în Trupul Mistic al lui Cristos,întăriţi cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, ei sunt trimişi la apostolat de Domnul însuşi…Aşadar, tuturor creştinilor le este impusă nobila sarcină de a lucra neîncetat pentru ca vestea divină a mântuirii să fie cunoscută şi primită de toţi oamenii pe întreg pământul.” ( Conciliul Vatican II, Apostolicam actuositatem,3).

 

Euharistia

Matei 26,26-29; Ioan 6,48-51

Şi, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!” Apoi, luând potirul, după ce a mulţumit, le-a dat lor, spunând: „Beţi din acesta toţi, căci cesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu”.

Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer: ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

 

În sine, „euharistie„ ( eucharistein în limba greaca ) înseamnă: recunoştinţă, gratitudine, aducere de mulţumire. Într-adevăr, lucrarea de mântuire a oamenilor pe care Cristos a înfăptuit-o din iubire a culminat cu jertfa de pe cruce prin care au fost ispăşite păcatele lumii, iar lui Dumnezeu i s-a adus laudă şi mulţumire desăvârşită. Prin Euharistie, Cristos a voit să prelungească lucrarea de mântuire până la sfârşitul lumii, pentru ca roadele mântuirii să ajungă la toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile.

Aşadar Euharistia este:

- jertfa lui Cristos de pe Calvar care devine prezentă pe altar. De aceea se mai numeşte şi Sfânta Jertfă sau Jertfa Sfintei Liturghii. Cristos a făcut din Euharistie memorialul morţii sale pe cruce, memorial însemnând nu doar comemorarea unui eveniment din trecut, ci reactualizarea, aducerea lui în prezent. Biserica a reamintit acest adevăr de credinţă la Conciliul al II-lea din Vatican: „La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a orânduit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua lui venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii si al învierii sale.”( Conciliul Vatican II, SC,47)

Ori de câte ori se celebrează pe altar Jertfa Crucii în care Cristos, Mielul nostru de Paşti, a fost jertfit, se împlineşte lucrarea mântuirii noastre. (Conciliul Vatican II LG,3)”

- continuarea întregii lucrări de mântuire înfăptuite de Isus din momentul Întrupării sale. E adevărat că Isus, la Cina cea de Taină, atrage atenţia asupra jertfei de pe cruce: „Acesta este Trupul meu frânt (ucis), …Acesta este sângele meu vărsat”, dar prin aceasta nu exclude restul lucrării de mântuire, ci scoate în evidenţă că lucrarea de mântuire a oamenilor a culminat cu jertfa de pe Calvar.

- jertfa Bisericii; jertfa lui Cristos, devine şi jertfa mădularelor Trupului său, adică jertfa pe care o oferă Biserica. Este jertfa lui Cristos întreg: Capul şi mădularele. Astfel, la Sfânta Liturghie împreună cu Victima dumnezeiască, Biserica se oferă pe ea însăşi oferind viaţa, suferinţa, munca, rugăciunea credincioşilor, care astfel unite cu cele ale lui Cristos, dobândesc valoare infinită.

- ospăţul  sfânt al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul care, prin cuvintele lui Cristos rostite la Prefacere şi prin invocarea Duhului Sfânt, devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Dumnezeu a pregătit pâinea şi vinul încă din Vechiul Testament ca ele sa devină semne ale Jertfei Euharistice: jertfa de pâine şi vin adusă de Melchisedec a fost o prevestire a Jertfei euharistice (Gen 14,17-18); mana pe care Dumnezeu a trimis-o poporului său în timpul călătoriei prin pustiu( Ex 16,4-15), nu numai ca să-i potolească foamea, dar şi pentru a-i aminti că are nevoie de o hrană şi pentru suflet, e la fel o imagine a Euharistiei. Cel mai grăitor a fost prefigurată Euharistia prin cina pascală pe care evreii o făceau anual pentru a comemora eliberarea din robia Egiptului (la această cină rituală, împreună cu mielul fript si cu ierburile amare, ei mâncau pâine nedospită – azimă) (Deut 16,3). Tot ce s-a prevestit mai înainte s-a împlinit la Cina cea de Taina pe care Isus a celebrat-o împreună cu ucenicii săi. A fost o cină rituală sau pascală pe care Isus a transformat-o în memorialul jertfei sale de pe cruce, prin care s-a adus omenirii adevărata eliberare. Astfel altarul la care se săvârşeşte Liturghia este altar de jertfă şi în acelaşi timp este masa Domnului. Pe altar Cristos se oferă ca victimă pentru păcatele oamenilor şi totodată ni se dă ca hrană coborâtă din cer. Chemarea lui Cristos de a-l primi în Euharistie (se mai cheamă Sfânta împărtăşanie) este deosebit de stăruitoare: „Adevăr, adevăr zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi”(In 6,53).

Roadele principale ale Împărtăşaniei sunt:

- unirea intimă cu Isus Cristos;

- păstrează şi sporeşte viaţa supranaturală primită în Botez, aşa cum hrana materială menţine viaţa trupească şi ne dă putere;

- ne ţine departe de păcat;

- ealizează unitatea Bisericii şi unitatea creştinilor între ei;

Biserica a urmat de la început porunca lui Cristos de a celebra ceea ce El a făcut la Cina cea de Taină. Ea recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească Sfânta Împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei; de asemenea, afirmă ca obligatorie primirea Împărtăşaniei cel puţin odată pe an.

„Biserica veghează cu grijă ca fii săi să nu asiste ca străini şi spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu. Nu numai să ofere Ostia nepătată prin mâinile preotului, ci împreună cu el să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi.”( Conciliul Vatican II, SC 48).

 

Pocăinţa

Marcu 1,14-15; Ioan 20,21-23

După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”.

Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

 

Actul de convertire pecetluit prin Botez este împlinit o dată pentru totdeauna. Botezul nu se mai poate repeta. Or, cei botezaţi pot să cadă iar în păcat. De aceea chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. Cea „de-a doua convertire”, Pocăinţa, (prima fiind aceea la Botez) este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: „Biserica incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa si înnoirea” (Conciliul Vatican II, LG nr.8). Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: „În Biserică există apa şi lacrimile: apa Botezului si lacrimile Pocăinţei” .

Aşadar iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. Dacă păcatul este o ofensă adusă lui Dumnezeu, se înţelege de la sine că numai Dumnezeu îl poate ierta. Dumnezeu este îndurare infinită şi este dispus să ierte păcatul dacă omul îl recunoaşte şi se căieşte. Isus a venit să aducă lumii vestea cea bună, iar vestea cea bună este: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Lc 7,48). Când Isus a spus aceste cuvinte femeii păcătoase care plângea la picioarele sale, şi când le-a spus şi paraliticului pe care l-a vindecat, unii dintre cei de faţă au ripostat: „Cine este acesta de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” (Lc 5,12). Aveau dreptate când spuneau că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Iar Isus a iertat păcatele tocmai pentru că era Dumnezeu.

După ce Cristos a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, va înceta oare să-i mai ierte pe oameni şi să-i elibereze de păcate? Nu. El va continua să-i ierte, căci va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. El rămâne în Biserica sa, care este Trupul sau mistic, şi continuă să ierte prin Biserica sa. Isus a promis mai întâi lui Petru singur, apoi întregului grup de apostoli că le va da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vor lega pe pământ va fi legat şi în cer, şi tot ce vor dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.

Cristos i-a învestit pe apostoli cu puterea de a ierta păcatele în ziua învierii(cf In 20,21-23 - textul de sus). În Biserică, cu puterea primită de la Cristos, urmaşii apostolilor continuă sa ierte păcatele.

 

Ungerea bolnavilor

Iacob 5,14-15

Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta.

 

Pentru evrei, untdelemnul, pătrunzând în corp ( Ps 109,18), conferă tărie, sănătate, bucurie şi frumuseţe. Se înţelege că, pe plan religios, ungerile cu untdelemn au fost considerate semne de bucurie sau respect. Untdelemnul mai era folosit şi pentru vindecarea bolnavilor, de exemplu, pentru tămăduirea rănilor (Is 1,6), aşa cum a făcut bunul Samaritean (Lc 10,34). După Levitic 14,10-32, leproşii vindecaţi erau unşi cu untdelemn ca rit de purificare.

Când ucenicii au fost trimişi de Cristos să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu, ei au primit puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca orice boală şi neputinţă (Mt 10,1; Lc 9,1s); porniţi în misiune, ei au uns cu untdelemn pe mulţi infirmi şi i-au vindecat în mod miraculos (Mc 6,13). Aceste ungeri practicate de Apostoli, ca urmare a unei porunci a lui Isus, sunt la originea ritului ungerii bolnavilor în Biserică.

Scrisoarea lui Iacob prescrie ca prezbiterii să facă, în numele Domnului, o ungere a bolnavului. Boala fiind consecinţa păcatului, ungerea făcută în numele Domnului realizează „mântuirea” bolnavului: ea îl face părtaş la biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii, fie prin vindecare, fie printr-o creştere a tăriei de a înfrunta moartea.

Roadele acestui sacrament sunt:

- tăria sufletească; Ungerea bolnavilor (sau Maslul) îi ajută pe bolnavi să înţeleagă încercarea, le dă tărie, răbdare, seninătate, curaj pentru a lupta împotriva bolii, pentru a nu se lăsa demoralizaţi, pentru a-şi uni propria suferinţă cu suferinţa răscumpărătoare a lui Cristos.

- vindecarea trupească; aceasta poate avea loc în două forme: una pământească, imediată, care constă în recuperarea sănătăţii fizice - aceasta este doar posibilă, dar chiar dacă are loc, este numai provizorie iar a doua este escatologică, adică se va realiza la învierea de apoi - aceasta este sigură şi definitivă şi reprezintă victoria finală şi totală a bolii.

„Prin sfânta ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bună voie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu” (Conciliul Vatican II.LG 11)

 

Preoţia

Matei 4,18-22; Ioan 15,12-17

Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat.

Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe aţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor. (Catehismul Bisericii Catolice nr. 1536)

În Vechiul Testament, poporul ales a fost orânduit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ex 19,6).Cu toate acestea, Dumnezeu a ales unul din cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pe care l-a pus deoparte pentru slujba preoţească. Dar după cum jertfele Vechiului Testament nu puteau să înfăptuiască mântuirea lumii, nici Preoţia Vechiului Testament nu putea să o înfăptuiască.

Mântuirea lumii avea să se înfăptuiască o dată pentru totdeauna într-o singură jertfă, adică prin jertfa unică a lui Cristos pe cruce. De aceea Cristos avea să fie şi singurul Mare Preot şi unic Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Deşi nu-şi atribuie niciodată titlul de preot, pentru că în mediul ebraic de atunci, acest titlu desemna o funcţie bine definită, rezervată membrilor tribului lui Levi, Isus îşi vede şi defineşte misiunea în termeni sacerdotali. Pentru Isus,  moartea sa, care pentru duşmanii săi este pedeapsa pentru blasfemie, iar pentru ucenici este un eşec, este o jertfă, pe care o descrie cu figurile din Vechiul Testament ; o compară cu jertfa de ispăşire a Slujitorului lui Dumnezeu (Mc 10,45; 14,24;cf Is 53), sau cu jertfa Legământului lui Moise la Sinai (Mc 14,24;cf Ex 24,8).

De asemenea sângele pe care şi-l oferă în timpul Paştelui îl evocă pe cel al mielului pascal (Mc,14,24;cf Ex 12,7.13.22s). Isus acceptă această moarte la care  îl osândesc oamenii. O oferă El însuşi, precum preotul oferă victima, şi de aceea aşteaptă prin ea să obţină ispăşirea păcatelor, instaurarea Noului Legământ,mântuirea poporului său. Pe scurt, El este preotul propriei jertfe.

Isus i-a chemat pe Cei Doisprezece pentru a le încredinţa responsabilitatea Bisericii sale. I-a pregătit pentru slujirea Cuvântului; le-a transmis unele din puterile sale ( Mt 10,8.40; 18,18); în ultima seară, le-a încredinţat Euharistia ( Lc 22,19). Acestea constituie participări specifice la preoţia lui.

Apostolii au înţeles acest lucru. La rândul lor şi ei au numit responsabili pentru a le continua lucrarea. Unii dintre aceştia sunt numiţi prezbiteri (bătrâni), termen ce stă la baza numelui actual de preot ( Fp 14,23; 20,17; Tit 1,5).

Prin preotul hirotonit, Cristos îşi continuă lucrarea sa preoţească în lume cu cele două aspecte fundamentale ale ei: de a aduce mântuirea oamenilor din partea lui Dumnezeu şi de a aduce cult desăvârşit din partea oamenilor lui Dumnezeu. Mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii se perpetuează jertfa de pe cruce, prin care lumea e mântuită iar lui Dumnezeu i se aduce închinare desăvârşită.

 

Căsătoria

Marcu 10,1-19; Efeseni 5,20-33

Plecând de acolo, a venit în ţinuturile Iudeii, dincolo de Iordan, iar mulţimile s-au adunat din nou în jurul lui. Şi iarăşi, după cum îi era obiceiul, le învăţa. Atunci au venit fariseii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia”. El le-a răspuns: „Ce v-a poruncit Moise?” I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase”. Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”.

Aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos.

Fiţi supuşi unii altora în frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este capul femeii aşa cum şi Cristos este capul Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor şi este. Şi cum Biserica se supune lui Cristos, tot aşa şi femeile [să fie supuse] bărbaţilor lor în toate.

Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită. Tot aşa şi bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile ca pe trupul propriu. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă, îl hrăneşte şi îl îngrijeşte aşa cum [face] Cristos pentru Biserică. Căci toţi suntem mădulare ale trupului său. De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică, dar şi cu privire la voi: fiecare să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să aibă respect faţă de bărbat.

 

„Legământul matrimonial, prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire, a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Prin natura sa este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Între cei botezaţi, el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament”. ( Conciliul Vatican II, GS nr.48)

Dumnezeu este iubire şi, creându-l pe om după chipul şi asemănarea sa, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane. Sădind iubirea reciprocă în bărbat şi femeie, Dumnezeu a voit ca iubirea lor să fie imaginea iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeul îl iubeşte pe om.

Iubirea dintre bărbat şi femeie este bună în ochii Creatorului: Dumnezeu o binecuvântează, o vrea rodnică, pentru ca lucrarea de creaţie începută de El să continue prin ei   (cf Gen 2,18.24;1.28).

Dintotdeauna, iubirea dintre soţi a fost ameninţată de dezbinare, de spirit de dominare, infidelitate, gelozie, poftă dezordonată, conflicte care duc uneori la ură şi despărţire. Credinţa ne învaţă că aceste dezordini nu provin din natura bărbatului şi a femeii, ci din păcat. Păcatul a avut drept consecinţă nu numai ruptura cu Dumnezeu, ci şi ruptura dintre bărbat şi femeie, astfel încât ordinea stabilită de Dumnezeu a fost grav tulburată.

În Vechiul Testament, din cauza împietririi inimii omului, Moise, deşi , prin legi date, ocroteşte femeia împotriva arbitrariului şi dominării de către bărbat, îngăduie repudierea femeii.

De asemenea, în Vechiul Testament, Dumnezeu tolerează poligamia, pe care o mai găsim la patriarhi şi regi. Dar profeţii au pregătit conştiinţa poporului ales pentru a face să se înţeleagă bine că planul lui Dumnezeu dintru început cu privire la căsătorie a fost ca acesta să fie unică şi indisolubilă.

Cristos readuce, fără echivoc, căsătoria la starea voită de Creator dintru început. Îngăduinţa dată de Moise bărbatului de a-şi lăsa femeia fusese o cedare în faţa împietririi inimii şi de aceea o desfiinţează. Legătura conjugală dintre bărbat şi femeie nu se poate desface, fiindcă însuşi Dumnezeu a încheiat-o şi „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,6).

Când Isus a spus acest lucru în predica sa, cei de faţă au rămas nedumeriţi, considerând că ceea ce cere El nu se poate realiza. De fapt, restabilind ordinea iniţială pe care Dumnezeu a stabilit-o cu privire la căsătorie, Cristos nu pune asupra soţilor o povară prea apăsătoare şi cu neputinţă de purtat, căci totodată El oferă şi remediile care vindecă rănile lăsate de păcat căsătoriei: Cristos le oferă soţilor care îl urmează, renunţând la ei înşişi şi luându-şi zilnic crucea pe umeri, tăria şi harul necesar pentru a trăi căsătoria aşa cum a orânduit-o Dumnezeu: indisolubilă. Acest har al căsătoriei este rodul crucii lui Cristos.

Apostolul Paul învaţă că legământul de căsătorie al soţilor este semnul sau sacramentul legământului dintre Cristos, Mirele, şi Biserica, Mireasa sa. Având în vedere că sacramentul este un semn care produce ceea ce semnifică, putem spune că prin unirea conjugală dintre soţi se înfăptuieşte ceva asemănător cu unirea nupţială dintre Cristos şi biserica sa.

„Căsătoria este sacramentul care îl uneşte indisolubil pe bărbat cu femeia aşa cum Cristos este unit cu Biserica, Mireasa sa, El care le dă harul de a trăi împreună în sfinţenie şi de a-şi creşte copiii în spirit creştin” ( Catehismul Papei Pius al X-lea).

 

Ultima actualizare în Luni, 29 Aprilie 2013 09:06